Asa cum e de asteptat, sunt multe povesti ce pot fi spuse dupa o conferinta europeana JCI in Monte Carlo si sunt convinsa ca fiecare dintre cei 2749 de participanti a experimentat-o diferit si deci, ar avea de zis o poveste diferita. Cred ca ceea ce-ti ramane dupa un astfel de eveniment este unic si personal, indiferent daca participi pentru prima oara sau nu, motiv pentru care relatarea experientei mele va fi una personala si, posibil, foarte diferita de ceea ce au trait alti colegi de-ai nostri, prezenti si ei la eveniment.

Daca ma uit inapoi in timp, la inceputul anului, cand participarea la conferinta nu era nimic mai mult decat una dintre dorintele mele brute pentru 2013 (netranspusa in obictiv smart ), concluzia la care ajung, pentru a nu stiu cata oara, este ca orice chiar este posibil si as face bine sa continuu sa cred asta. Asa ca, odata rezervata conferinta, am avut toate motivele sa imi definesc si cresc asteptarile legate de ceea ce urma sa primesc intr-un astfel de cadru. Si, in mare, asteptarile mele se invarteau  in jurul: inspiratiei care urma sa ramana cu mine dupa participarea la sesiuni, interactiunii cu alti membri JCI din tari despre care doar am auzit, conectarii cu membri JCI Londra si evident, bucuriei petrecerilor ori explorarii unor locuri noi.

Si desi am fost uimita de amploarea evenimentului si de planificarea exemplara de care au dat dovada organizatorii, ceea ce a ramas cu mine la plecare a fost cu totul altceva decat implinirea asteptarilor cu care am venit. Si pot spune asta fara urma de regret sau dezamagire, ci din contra, avand acum intelegerea faptului ca, inainte de a fi un eveniment important al anului sau al comunitatii membrilor JCI, este o parte a vietii mele care s-a incadrat perfect in contextul provocarilor de care am parte in aceasta perioada. Asa se face ca, mai mult decat a gasi inspiratie in workshopuri sau sesiuni atent selectate, mi-am alimentat motivatia ascultand istorii personale sau povestind despre proiecte care prind  viata. Interactiunea cu alti membri JCI sau conectarea cu cei din Londra, orasul meu “adoptiv”, au ramas in umbra legaturilor pe care le-am creat cu alti membri ai delegatiei Romaniei, oameni frumosi pe care i-am descoperit si cunoscut in ciuda faptului ca nu am petrecut decat o saptamana impreuna. Iar faptul ca sunt cativa pe care ii pot considera prieteni este deja o valoare nesperata adaugata conferintei.

Pe de alta parte, au fost evenimente neasteptate din genul acelora pe care nu le poti cumpara cu bani. Si aici nu pot sa nu aduc in discutie una dintre marile bucurii de care am avut parte in cadrul conferintei si  anume, aceea de a fi fost singura prezenta feminina in echipa de fotbal a Romaniei, care cu tot ghinionul pe care ne-am obisnuit sa-l invocam in acest sport, s-a clasat pe locul al patrulea.  Iar daca ar fi dupa mine, as programa antrenamente serioase si am merge hotarati sa ne-ncercam norocul in Brazilia. Baieti, ce ziceti?

Si asa se face ca la sfarsitul intregii conferinte, atunci cand trag linia pentru a vedea cu ce am ramas si daca a meritat, concluzia la care ajung este ca am primit mai degraba ceea ce aveam nevoie in acest moment al vietii mele, decat indeplinirea rigida a asteptarilor cu care am venit de-acasa. Asta ma face sa-mi doresc sa repet experienta unei conferinte europene sau mondiale, de ce nu, (pe care sa o traiesc cu un pic mai multa perspectiva si intelegere) si  de la care sa nu am alte asteptari, in afara de a o lasa sa fie… surprinzatoare.

de Cristina Ispas